1987-2000
În anul 1987 s-a născut Andrei. Aveam 48 de ani. Un loc rămas fragil în sufletul meu se deschidea, cu toate luminile şi umbrele lui – pe de o parte, bucuria, copleşitoare, pe de altă parte, responsabilitatea, tot copleşitoare.
Anii erau grei. Presiunea regimului, tot mai apăsătoare. Duceam o existenţă multiplu scindată: arta, dublată de o slujbă anostă.
Apoi frica, nesiguranţa.
Perioade
Turnam lucrări în bronz, pe când bronzul era material interzis; lucram la Biserica catolică din Sf. Gheorghe, pe când biserica era sistematic vânată.
În dimineaţa de 11 octombrie 1988 am făcut infarct. Ceasul acela a fost ca un cutremur. De la el, viaţa mea privată şi artistică s-au redimensionat. Ca după o străluminare. Am văzut mai clar. M-am limpezit. Am devenit mai tranşant.
Sub presiunea timpului, munca mea s-a dublat. Arta şi familia au devenit repere vitale. Susţinere şi ideal. Nici vâltoarea de după revoluţie nu m-a prins. Instinctul de conservare a fost mai puternic. O vreme, am acceptat îndatoriri sociale – am preluat conducera filialei UAP, dar, încet, m-am retras.
La Facultatea de Arte, unde am revenit ca profesor, am menţinut doar contactul cu studenţii. Întreaga mea energie s-a concentrat în câmpul creaţiei. Şi aici, însă, funcţiona, drastic, selecţia. Nu mă mai interesau experimente noi, simțeam că trebuie să „rotunjesc“ ce am început deja. Să construiesc un întreg.
Nu îmi mai risipeam forţele în prelucrarea mecanică a lucrărilor care, până acum, mi-a solicitat un timp enorm. Un colaborator excelent al ultimilor ani, inginerul Creţu, a preluat, atent munca aceasta.
Verdele de oxid al părului meu a rămas doar un accesoriu excentric, după treizeci de ani de lucrat în bronz.
