1939-1946

Anii copilăriei mi-au fost marcaţi de toate tulburările vremii: războiul, o lume care se destrăma, o alta care încerca să-şi „fabrice“ un chip.

Protejaţi de căldura casei, aceste lucruri nu răzbăteau spre noi, copiii, sau ajungeau ca vătuite. Cel mai dureros am resimţit absenţa tatei care era pe front. Mama a trebuit să drămuiască făina şi zahărul – eram doar trei copii. Mi-aduc aminte ce sărbătoare a fost când, de ziua cuiva, Gizi neni a făcut nişte pişcoturi.

Mâncam şi ne minunam: „Uite ce pişcoturi bune a făcut Gizi neni“. Primele mele şocuri au fost la bombardarea Braşovului. Mama şi femeile au săpat singure adăposturi în grădină. Eu aveam cinci ani şi, în timpul unui bombardament, au strigat toţi la mine să mă arunc pe burtă. Când au venit ruşii, Manczi cu Emma neni au stat la noi. Eram o mulţime de femei şi copii. Au venit odată doi ruşi cu puşca pe umăr. Mama le-a dat să mănânce din mâncarea noastră, chiftele. Un rus a furat lanterna şi ceasul lui tata, iar la plecare, din greşeală, a spart cu puşca lui mare de pe umăr, un geam. Speriat, a mângâiat geamul pe care l-a spart.

La noi, curtea era mare, cu grajd, spaţii de depozit. Zeci de ruşi au încăput să doarmă în curte. Primul cuvânt pe care l-am învăţat ruseşte de la el a fost „barijnia“ – femeie.