1968-1972
De fapt, anii 1968-1972 au marcat şi primele efecte ale emancipării de şcoală. Proiectele lansate pentru monumentul Timişoara 700 din 1969, expoziţia din 1970, Pictură-sculptură-obiect-ambient, la care am expus împreună cu Gabi Popa, Nuţiu, Kazinczy, seria de obiecte cinetice – Serialism, Evocare, Eroica, Amplitudine – pe care le-am expus la prima mea expoziţie personală din 1972 de la Wuppertal, toate conturau un episod „obiectual“ care rima foarte bine cu atmosfera generală de modernitate a Timişoarei acelui moment.
Perioade
Ileana Pintilie a încercat inserarea acestor preocupări în mişcarea anilor 60-70, prin expoziţia pe care a organizat-o în 1991, Creaţie şi sincronism european. Pentru mulţi artişti, experimentele acelui moment au însemnat o formulă ulterior abandonată sau contrazisă. Pentru mine, au fost un pas spre sintezele de mai târziu.
Hotărâtoare a fost întâlnirea cu bronzul, ca material ce putea prelua formele gândite de mine. Am început să lucrez în bronz în 1970, după ce, cu ajutorul domnului Şandru, turnasem în aluminiu, la UMT, firma galeriei Helios, proaspăt deschisă. După război nu se mai turnase în Timişoara bronz pentru artă, dar domnul Şandru, ce învăţase meseria la turnătoria Kratowil – cea mai bună din perioada interbelică – s-a încumetat.
Colaborarea începută atunci s-a menţinut douăzeci de ani, cu îngăduinţa protectoare a inginerului Nicolae Popescu, directorul tehnic al uzinei. Primele lucrări au fost Pasărea, Dinamica Unirii şi Ascensiune. Pentru ele renunţasem la economiile făcute pentru o Skoda, cel mai ambiţios vis de maşină ce îl puteam avea atunci. Ele m-au purtat însă pe un drum mult mai important – drumul spre prima galerie de artă din Germania.
Aceasta s-a petrecut cu ajutorul lui Uwe Niemeyer şi al doamnei Borst, veniţi în Timişoara în 1970. Interesaţi de artă, şi în special de sculptura în bronz, au descoperit lucrările mele. Uwe a devenit primul meu colecţionar şi susţinător, prieten şi călăuză într-o lume nouă, lumea vestică, cu tot ce a însemnat ea. El m-a prezentat unor artişti germani, sculptorul Karl Dierkes, bunăoară, el mi-a facilitat contactul cu galeria „Palette“ din Wuppertal, el m-a învăţat să-mi găsesc locul.
Din nefericire, ulterior am pierdut contactul cu el. Conjuncturi nefavorabile au făcut să nu mai vină în România. Eu îi păstrez însă o infinită recunoştinţă pentru tot ce a însemnat pentru mine.
