1963-1968
Venirea mea la Timişoara a fost aproape un accident. Fusesem amăgit că voi rămâne asistent la institut. Era atât de sigură rămânerea mea la Cluj, încât profesorii mei mi-au spus că nici nu trebuie să particip la repartiţia republicană de la Bucureşti.
Şi totuşi, cu o zi înainte de repartiţie, mi s-a comunicat că Ministerul nu aprobase postul din Cluj.
Componenţa naţională a catedrei de sculptură nu permitea încă un profesor ungur.
Perioade
Astfel, venirea mea la Timişoara în 1963, ca asistent la Facultatea de Desen, a constituit pentru mine, iniţial, un şoc negativ. Aşteptările clujene îmi erau spulberate, veneam la o facultate de rang inferior Institutului de Artă din Cluj, nu aveam casă, nu cunoşteam pe nimeni… Mă consola doar faptul că astfel se reînnoda legătura cu Banatul, cu Lugojul originii mele pe linie paternă.
Când am ajuns la Timişoara, venit direct de la armată, prima noapte am dormit în gară. Am avut apoi, ca locuinţă provizorie, o cameră de cămin cu alţi patru colegi, tineri profesori la Universitate. Acest provizorat a durat doi ani. Următorii şapte ani am locuit în atelierul primit de la UAP – o singură încăpere, fără baie, fără bucătărie. Între timp, mă căsătorisem cu Klári, o fostă colegă de facultate, repartizată şi ea în 1965 în Timişoara. Abia în 1972, cu ajutorul lui Radu Szabó, directorul administrativ al Universităţii, am reuşit să obţin buletin de Timişoara şi apoi o locuinţă într-un bloc confort II, la etajul IV.
Provizoratul se încheia după nouă ani. Aveam şi eu identitate în Timişoara. Şi totuşi, contrazicând aparenţele, venirea la Timişoara a fost pentru mine benefică. Plecat din Clujul academic, cu constrângeri şi tradiţii ferme, Timişoara mi-a oferit posibilitatea unor căutări şi experimente pe cont propriu. Atmosfera de aici dădea suficientă libertate. Din generaţia matură mai activau doar vreo 4-5 artişti, filiala Uniunii abia se reorganiza, majoritatea membrilor săi era constituită din tineri plasticieni, veniţi în două-trei valuri succesive. Eu făceam parte din ultimul val. Venisem odată cu Zoli Molnár şi Friedrich Schreiber.
Primul câştig personal asupra lecţiilor însuşite anterior l-a constituit descoperirea unui element de limbaj plastic cu care opera sculptura non-figurativă: expresivitatea formei pure, nu a celei cu dinamică proprie (corpul uman sau animal). Eram într-o călătorie în Ungaria. La recomandarea scriitorului Franyó Zoltán, am cunoscut un cerc de artişti din Budapesta, între care o doamnă – critic de artă. La plecare, văzându-mă interesat de arta contemporană, mi-a dăruit o carte, cu rugămintea să nu urmez drumul pe care acea carte îl prezenta. Era un dicţionar de sculptură, apărut în 1959 – The Sculpture of this Century de Michael Seuphor.
Nu i-am urmat sfatul. Cartea lui Seuphor a devenit porţia mea zilnică de artă contemporană, pe care o devoram cu lăcomie. A urmat apoi impactul cu realitatea însuşită livresc. Era prin 1968. La Bucureşti se adusese expoziţia Moore, la Sala Dalles. Copleşitor.
Vedeam pe viu cum formele puse în spaţiu în anumite raporturi de proporţie pot fi purtătoare de sens, fără a recurge la imitarea anatomiei umane. „Expresionismului“ lui Henry Moore, care supralicita forma din punctul de vedere al expresiei, i-a urmat „purismul“ lui Brâncuşi. La fel de copleşitor. Nici unul, nici altul nu m-au înrâurit unilateral, dar, din contactul cu cei doi, am putut concluziona că sculptura poate merge mai departe decât figurativul. Lecţia am asimilat-o, ea devenind cheia cu care am abordat mai departe sculptura.
Astfel am început să fac şi altceva decât învăţasem. Şi de aceea Timişoara a fost un loc benefic. Nu cred că în Cluj aş fi ajuns să fac, în 1968, lucrări ca Acustică, Dinamica Unirii, Pasăre.
