1957-1963
Spre şcoala de artă din Tg. Mureş m-a purtat puţin şi şansa.
Acasă se recnoştea că desenez bine. Gödri Ferenc crescuse mai mulţi artişti, între care mai renumit este astăzi Déak Férenc.
Când a venit în vizită la părinţi băiatul lui Walther bácsi, care era arhitect la Bucureşti, am fost şi eu să-mi arăt desenele.
M-a lăudat, dar mi-a spus să lucrez mai mult şi mai liber, după natură.
Perioade
În vara lui 1953 a venit la Sf. Gheorghe profesorul Nagy Jozsef de la Şcoala de Artă din Tg. Mureş – era pe vremea când propaganda avea nevoie de „talente“ din rândul clasei muncitoare şi se făceau „acţiuni de teren“ pentru depistarea unor astfel de talente. Profesorul Nagy preda desenul la Şcoala de Artă, dar era şi antrenor de tenis. M-a văzut jucând. M-a încercat apoi şi la desen, a văzut că am ceva talent. I-a convins apoi şi pe părinţii mei să mă lase la şcoala de la Tg. Mureş. Acolo a început o altă lume.
Primul meu profesor de sculptură, Izsák Márton, a făcut şcoală la Budapesta. Foarte raţional, ca structură, a încercat să ne înveţe să şi „trăim“ din sculptură. Ne-a făcut rost de mici comenzi, de proiecte. Prima mea comandă a fost un portret pentru un oculist, ca suport de ochelari. Ani de zile am fost mândru că îl vedeam în vitrina magazinului. Ne-a insuflat ideea că sculptura poate fi o meserie care să-ţi asigure traiul. Roman Victor, care i-a fost şi el elev, ajuns la Paris, nu s-a ruşinat să lucreze în atelierul lui Hajdu, la cizelarea lucrărilor. Profesorul ne-a luat cu el în „echipă“ când a avut comenzi. Aşa am ajuns să lucrez, de la nasturii lui Stalin, până la mâna lui Bolyai din complexul statuar. A fost o lecţie prin care am câştigat enorm. Maestrul alături de discipol, ca în Evul Mediu şi Renaştere. De aceea m-a durut când s-a considerat acest gest, aproape familiar, drept o formă de exploatare. Aş vrea să corectez această opinie. Un merit important al directorului Izsák a fost şi acela de a-şi fi ales drept colaboratori profesori de elită. Până şi modelele au fost nişte prezenţe. Mikó bácsi, moşier din vechea familie Mikó a Transilvaniei, avea o poezie nesfârşită. Ne povestea de Egipt, de Paris – unde şi-a câştigat nevasta la jocurile de cărţi -, de călătoriile lui… La fel, profesorul de istoria artei, Antalfi Endre, ce predase la Cairo… Oameni de mare viziune. Când a povestit despre arta greacă, Antalfi a pus-o într-un context real, palpabil, povestind ce vezi trecând cu vaporul prin strâmtoarea Dardanele. A suferit enorm din cauza structurii învăţământului. Ar fi vrut să ştim în primul rând Biblia. A fost tulburat când, în clasa a VIII-a, a descoperit că nu ştim cei 12 apostoli.
Experienţa trăită la Tg. Mureş a fost complexă: pe de o parte, Palatul Culturii – unde făceam orele de specialitate -, cu grandoarea lui stil Secession, cu oglinzile mari ce făceau ca spaţiul să pară infinit… Un coleg, dintr-un sat de peste munţi, în iţari, a venit la înscriere cu familia. Pe coridoare s-a trezit faţă în faţă cu un grup de consăteni. Mai aproape, când să salute, au descoperit mirajul oglinzii. Erau colegi care vedeau, prima oară la cei 14 ani, trenul, oraşul. Palatul Culturii copleşea. Etajul IV al clădirii era al nostru, jos, la etajele inferioare, era Liceul de Muzică, o sală mică unde se făceau repetiţiile filarmonicii şi teatrului. În fiecare săptămână erau concerte cu multe nume sonore: Oistrach, Menuhin, Casals. Noi, ca elevi, puteam asista la repetiţii. Am văzut cum se naşte o reprezentaţie: chinul unui gest, nuanţa unei replici, tonul unui sunet… De mici am avut astfel contact cu gestaţia operei, indiferent de domeniul de artă, savurând, în final, rezultatul. O lecţie foarte importantă, căci o operă conţine şi inspiraţia, şi chinul, şi exerciţiul truditor, până să ajungă la forma la care trebuie să ajungă. Faţă de atmosfera din Palatul Culturii, urma căderea în altă realitate – dormitoarele. Amenajate într-o fostă clădire franciscană, cu pereţi groşi şi săli mari unde încăpeau câte 32 de paturi suprapuse, cu saltele şi perne umplute cu paie, cu miros de păcură şi DTT, cu „sala de baie“ ce avea doar un vas lung din tablă zincată cu robinete pentru apa rece. Programul era sever: dimineaţa, la ora 6, deşteptarea, apoi, încolonaţi, se mergea, supravegheaţi de pedagog, la cantină. Până la ora 7 se bea ceaiul cu pâine şi marmeladă, în ceşti de aluminiu, din care, a doua zi, se bea şi supă de chimen. Petele de grăsime persistau şi în ceai. Urma „silentium-ul“: repetarea lecţiilor, până la 8. Apoi orele de specialitate, cele teoretice. Practic, ziua era toată ocupată cu studiul, până seara la ora 9, când, din nou încolonaţi, se revenea în internat pentru somn. Riguros, patru ani, acelaşi program cu zece ore de muncă, cu disciplina severă.
O copilărie cu frustrări şi constrângeri dureroase, dar şi cu mici bucurii „furate“. Crăciunul, interzis oficial, Izsák ni-l organiza, totuşi, clandestin. Finalul studiilor, cu un an în plus ca liceu de specialitate, ne-a adus diploma de „tehnician-specialist sculptură“. Polii contradicţiei artă-tehnică încăpeau într-un paradox.
