1946-1953
Sincopele timpului se reflectau în toate: am început şcoala catolică, dar, pe la mijlocul clasei a IV-a, odată cu reforma învăţământului, şcoala a devenit „de stat“. Maicile şi-au schimbat uniforma, a fost scoasă slujba mică, manualele au fost puse deoparte.
Noi însă, având aşa-numita „origine sănătoasă“, am beneficiat de mici privilegii: stimulaţi să jucăm tenis, am primit rachete de la club, am fost înscrişi la „Conservator“ – un fel de şcoală populară de artă unde învăţam vioară…
Perioade
Abia adolescent, prin clasa a VII-a, am realizat condiţia familiei mele: părinţii munceau în trei schimburi, ca să ne poată supraveghea pe cei trei băieţi, tata economisea laptele primit la fabrică pentru toxicitate, ca să ni-l aducă acasă, nouă, copiilor, sau stătea la coadă de la ora 4 dimineaţa ca să putem mânca supă de vită. Şi asta doar duminica, pentru că, în rest, mama s-a perfecţionat în diverse „meniuri“ cu carne de iepure.
Din perioada copilăriei, ţin minte câteva figuri. Prezenţa lor m-a marcat, pentru că aducea un fel de „blazon“ în orizontul vieţii noastre.
Prima gazdă a părinţilor mei a fost familia Jánosi. Rămas văduv, Jánosi bácsi a venit să mănânce cu noi. La început, zilnic, apoi doar duminica. Jánosi bácsi era consilier la primărie, un domn cu bibliotecă şi colecţie de timbre. Avea cel puţin 20 de clasoare. De la el am auzit de ţări cu nume exotice – Venezuela, Panama, Vatican… Seri întregi ne povestea despre timbre. Primul clasor de la el l-am avut, dar timbre nu ne dădea. Zgârcenie. Atunci aşa mi s-a părut. Acum ştiu că era mai mult – pasiune de colecţionar. De neîmpărţit.
Walther bácsi a venit în curtea noastră de la Braşov. Părinţii lui porniseră de jos, ca brutari. Aveau brutărie în Braşov. Lucrau toată noaptea, ca dimineaţa vânzătorii ambulanţi să poată duce brioşele şi cornurile calde. Din covrigi şi din franzele, Walther a ajuns să facă şcoală în Germania. S-a întors la Braşov funcţionar de bancă. A ajuns apoi director, şi-a construit casă cu patru nivele. Copiii lui aveau primele motociclete din oraş. Copii şcoliţi – unul doctor, altul arhitect. Vacanţe în Italia, Franţa, imortalizate în fotografii strânse în albume.
Schimbarea regimului l-a declarat exploatator. Dat afară din oraş. Într-un camion au fost nevoiţi să-şi încarce ce lucruri au putut. Şi cum cel mai apropiat oraş de Braşov a fost Sfântu-Gheorghe, acolo s-au oprit, la Kis Árpadne, gazda noastră de-a doua, după Jánosi bácsi. Kis Árpad avusese băcănie. I-au rămas casele, patru, cu curte mare la mijloc, cu depozite din piatră. (În Sf. Gheorghe epurările nu au fost aşa dure – doar lui Fogolyan Doktor-ur i-au luat sanatoriul cu tot ce avea). Cu Walther bácsi în curte, ne-am trezit şi noi nişte „domni“. Casa noastră, ce avea două camere, s-a umplut cu mobilier: fotolii mari, din piele, un birou enorm, cioplit din lemn de nuc. Dulapurile, biblioteca, cărţile, lexicoanele frumos legate, albumele de artă, lăzile au ajuns în podul casei. Zonă prohibită pentru noi, copiii. Doar Walther bácsi avea acolo acces. Odată, l-am văzut coborând cu o cutie plină cu ceasuri şi cu un potir. Mai vindea câte ceva. Alt venit nu avea.
Walther bácsi a adus o Europă cosmopolită în curtea casei. Fotografii cu femei elegante, automobile luxoase, vacanţe. Domni în costume de tenis sau schi. De la Walther bácsi am primit primele schiuri cu canturi metalice. Tenisul însă a venit mai mult pe linia vecinătăţii cu terenujl de tenis şi a „propagandei“, care voia să „ridice“ copiii de muncitori. La început, copil de mingi la Clubul sportiv „Textila“, am început apoi să joc şi cu copii mai buni: cu băiatul doctorului Fekete, cu fiii radiologului Olteanu. Ilie, mai ales, era foarte bun. Cu Gheorghe, fratele său mai mic, m-am regăsit, nu de mult, la Heidelberg. Aflase că am o expoziţie acolo şi m-a sunat. El trăieşte în Baden-Baden, unde are o clinică.
Înţelepciunea, demnitatea, cultura acestor oameni căzuţi din statutul lor anterior s-au grefat perfect pe omenia şi bunul-simţ al oamenilor care i-au primit şi ocrotit. De aceea, noi, copiii, nu am simţit anormalitatea amalgamării. O singură femeie m-a făcut să intuiesc nefirescul. Era lăptăreasa noastră. Venea dimineaţa la poarta casei, cu o platformă cu cal şi aducea lapte. Aerul ei, îmbrăcămintea – încă foarte bună -, ţinuta, privirea, nu ştiu ce mă făcea să-mi fie ruşine că ne aduce laptele. Târziu, am aflat că era descendenta unor grofi, nobili locali, cu casă mare de piatră pe deal, care mai e şi astăzi.
