1982-1986
Un reper în biografia mea rămâne Otto. Otto Grünewälder. Doctor în economie, manager de firmă de asigurări, exact, distins, integru, intransigent. M-a descoperit la Röderhaus. A cumpărat apoi, pentru biroul său de la Barmenia Versicherung, lucrarea Nike, potrivită ca simbol ascensional, pentru el. De fapt, şi semăna cu lucrarea: mândru, încrezător, optimist…
Perioade
Şi-a propus să-mi promoveze sculptura în nordul Germaniei. Printr-un angajat al său, expert de artă, a contactat galeriile cele mai bune. Am expus, astfel, în Düsseldorf, în Galeria Walther, am devenit „artist al galeriei“ la Baukunst, în Köln, sau la Essen, la Heimeshoff Galerie. Discret, Otto m-a însoţit, protector, vreme de aproape zece ani. Retras în Toscana, i-am pierdut urma. Căutările mele de până acum au eşuat. Sper ca cerul Italiei să-l ocrotească acolo unde e.
Ciclul Monadelor, început în 1978, îşi găsea o primă închegare/încheiere în 1986, prin expoziţia personală de la Lugoj. Provenit dintr-o claustrare, fusese un exerciţiu de sinteză: sinteză formală, lămurire lăuntrică, cristalizare a unor experienţe plastice ce s-au acumulat în timp.
Eram concentrat la armată, la Timişoara, pe Calea Lipovei. Prin bunăvoinţa unor ofiţeri, am primit o încăpere, polistiren – provenit din materialul „de propagandă“ -, şi un instrument de tăiat.
Izolat, sustras de la orice contact social, am rămas cu mine însumi, singur, preţ de vreo lună. Acolo s-au născut primele Monade, din polistirenul economisit de la panourile cu Ceauşescu. Seara, aduceam „trofeele“ acasă. Un ciclu întreg de sculpturi iscate în cămăruţa aceea de armată. În atelier poate nu aş fi avut o perioadă atât de fluentă de lucru.
După ce le-am expus în Germania, izolat, le-am adunat în 1986, la Lugoj. Se completau cu seria de Oglinzi oarbe şi Potire. Pe marginea expoziţiei a scris atunci în „Orizontul“, Cori Babeţi, care făcuse şi vernisajul, şi Şerban Foarţă. Articolul lui – o mică bijuterie stilistică.
