1972-1978
Galeria „Palette“ din Wuppertal, Sedanstrasse 68-68 a, a fost gazda primei mele expoziţii personale în străinătate, în 1972.
Mai fuseseră expuşi aici, din România, Peter şi Ritzi Jakobi, apoi graficianul ceh Kralik, așa că, la propunerea lui Uwe Niemeyer, m-au acceptat şi pe mine.
Şi am rămas „al casei“.
Perioade
Casa însăşi – Rőderhaus – avea o atmosferă specială: sediu al asociaţiei artiştilor din Renania – RBK, atelier, muzeu cu o colecţie privată importantă, loc de întâlnire cu un restaurant deschis doar seara, unde o masă era permanent rezervată artiştilor zonei, casa Rőder a creat istorie în Wuppertal. Pe aici trecuseră Otto Dix şi profesorul Albers, W. Reckewitz. Am devenit şi eu membru al grupului RBK.
În 1975 mi s-a acordat premiul anului, Dr. Ludwig Lindner. Decernarea nu a putut fi atunci, pentru că eu eram în „lagărul“ socialist şi nu am primit paşaport. Intram în categoria potenţialilor transfugi, din moment ce eram bine receptat „afară“.
A trebuit să cer aprobarea Ministerului Culturii de a accepta premiul şi de a face parte din cercul artiştilor din Wuppertal. Să obţin aceste aprobări m-a ajutat pictorul Anastasiu, director în Minister, care îmi cunoştea lucrările.
Decernarea s-a făcut în 1976. La festivitate au participat primarul Gurland, doamna Genscher, soţia ministrului federal de externe, artişti plastici din zonă, critici de artă. Dr. Eike Pies a rostit textul de laudatio. Primarul oraşului mi-a dăruit însemnele tradiţionale ale Wuppertalului, vechi centru de textile, cu o tradiţie de sute de ani, – cămaşa albastră cu baticul colorat al breslaşilor. Şi cum familia mea provenea tot dintr-un oraş de textilişti, aşezarea în Wuppertal a fost ca o „revenire acasă“. Cu grupul RBK am expus peste douăzeci de ani. De rămas în Wuppertal însă n-am rămas, cu toate că mi s-a oferit să predau acolo la o şcoală de artă. Statutul de „Ausländer“ nu mi s-a potrivit, cred. Instinctul de conservare, orgoliul, prudenţa – graniţă cu laşitatea, poate – m-au făcut să revin mereu în „lagărul“ de acasă.
Paralel cu sculptura mică, pe care o făceam cu plăcere, gândindu-mă că intră în casele oamenilor, rămânea visul artei monumentale neîmplinit. În 1969, la expoziţia cu proiectele şi realizările de artă de exterior, umplusem Galeria Helios cu peste douăzeci de lucrări. O parte erau deja realizate: Primăvara, Descătuşare, Körösi Csoma Sándor, Dimitrie Pompeiu. O parte erau proiecte cu care mă prezentasem la concursuri: Timişoara 700, Bumbeşti-Livezeni, Radioteleviziune. Şi, cu toate că unele erau proiecte câştigate, lucrările nu au ajuns să se realizeze din motive extraartistice. Visul se amâna.
Un episod – pentru mine frustrant – a fost cel legat de monumentul pentru Traian Vuia, în 1974. Făcusem şase variante de compoziţii, de aproape 1 metru fiecare, două variante cu figură întreagă. Doream acest proiect. Îmi plăcea subiectul legat de zbor, de înălţare. (De fapt, această temă m-a însoţit toată viaţa). Am câştigat la Bucureşti concursul, dar, pe când eu eram în Italia la o bursă, s-a lansat zvonul că nu mai revin în ţară; concursul s-a anulat şi s-a decis alt câştigător. Acel proiect nu s-a realizat însă niciodată, dar eu am rămas cu o amărăciune care cu greu s-a stins. S-a stins?!
Faţada Casei Tineretului din Timişoara, de peste 200 de metri pătraţi, a venit astfel ca o compensaţie. Cu toată tema impusă, o consider şi astăzi un lucru aşezat, care îmbracă bine volumul construcţiei. În plus, din punct de vedere tehnic, a fost un exerciţiu important, pentru că betonul s-a turnat direct în cofrajul făcut din polistiren – ceea ce pentru constructori era de neacceptat.
În continuarea acestui tip de compoziţie, însă, cu o ritmică şi o simetrie a suprafeţei tratate care inculcă o altă semnificaţie – aceea a treptelor ce se înalţă spre semnul crucii, am realizat faţadele Bisericii din Orşova. Trei ani din viaţa mea sunt zidiţi în corpul bisericii. Dar, cum despre această temă nu se putea pomeni nimic, frustrarea artei monumentale rămânea întreagă…
Nicicând, având în spatele meu peste treizeci de lucrări de artă de for public – busturi, monumente comemorative, biserici -, lucrarea, aceea cu majusculă, visata, nu am făcut-o. Poate, cine ştie, într-o zi… Am rămas însă cu un simţ al monumentalului, insidios strecurat în subconştientul creator, care face ca multe dintre lucrările de sculptură mică să poată permite o trecere la altă scară.
