2000-2009
Ocrotit de cercul triadic al familiei, eu doar sculptam. Mă mai jucam, uneori, gătind o salată sau spaghetti pentru Andi. Restul a rămas al Sorinei. Cu lumea din afară mă confruntam mai puţin.
Ne-am retras, ca într-un bastion, în casa noastră, devenită depozitar de lucrări, muzeu personal, loc de întâlnire cu prietenii.
Primul gând după infarct a fost grija pentru conservarea lucrărilor.
Perioade
Locuiam la etajul IX, într-un apartament de 60 mp, iar atelierul era al Uniunii. Acolo se găseau modelele de gips. Sute. Ce s-ar fi întâmplat cu ele dacă…
Gândul a devenit un imbold suficient de puternic ca să realizăm nevoia casei. Şi am început să o construim imediat după 1990. Ne-am mutat abia în 1995. Un an întreg am restaurat modelele de gips ce fuseseră depozitate, în devalmă, în atelier. Cu lucrările expuse pe socluri, proiectul casei-muzeu, prindea contur.
A urmat apoi descoperirea că acest spaţiu, făcut cu iubire, din iubire, putea dărui, la rându-i, iubire. Serile minunate cu muzică bună, violoncelul Alexandrei Guţu, sonorităţile cvartetului „Voces“, „Trio Contraste“, întâlnirile fericite cu oameni aleşi au făcut să mergem mai departe: casa a devenit sediul Fundaţiei TRIADE.
De atunci a început o altă istorie, paralelă, cea a fundaţiei. Pentru mine, însă, lucrurile şi-au urmat cursul stabil: atelier, muncă, proximitatea celor dragi. Andi, din copil a ajuns bărbat tânăr, cu propriile-i visuri.
Lucrările mele, din 600 au ajuns peste 1000, proiectele s-au înmulţit, recunoaşterea a crescut… Încercările personale, de asemenea. Emoţia unui nou bilanț este, însă, aceeaşi.
Prag în faţa căruia te opreşti şi-ţi măsori, retrospectiv, drumul. Pentru ca, odată trecut, să-ţi poţi urma, iarăşi, Visul.
