1957-1963

Liceul de Artă din Tg. Mureş, prin rigoarea studiului, a făcut să nu am probleme la admiterea la facultatea din Cluj. Aici am nimerit în mâinile unui profesor considerat a fi foarte modern, aproape rebel, Kádár Tibór, – acum mă gândesc că era tot în limitele figurativului – care, înfruntând situaţia generală, ne aducea, în geanta sa enormă, albume cu arta „decadentă“ a secolului: Césanne, Picasso, Léger, despre care până atunci nici nu auzisem. Istoria artei în şcoala vremii se încheia pe la impresionişti.

Eram prin 1957, în plină campanie a consilierilor sovietici veniţi să-i înveţe pe artişti să picteze. Se povestea în Institut cum că unul, Gherasimov, văzând la Anuala de sculptură de la Bucureşti să portretele nu aveau pupilă, a dat dispoziţie ca, până a doua zi, muncitorii de întreţinere să găurească locul pupilei, ca stahanoviştii portretizaţi să pară mai optimişti, să „privească“. Şcoala sovietică pe care o aduceau consilierii artistici îi învăţa pe artişti cum se redă prin sculptură culoarea albastră a ochilor sau blondul părului. Până aici a mers mimetismul în sculptură. Ecouri ale acestor învăţăminte se regăsesc şi în tratatul de sculptură al lui Baraschi.

Informaţiile revistelor sovietice erau completate de profesorul Kádár cu lucruri „subversive“ care pe noi ne fascinau. Închidea uşa clasei şi deschidea cărţile prohibite. Biblioteca de artă a institutului era bine dotată, prin grija rectorului Daniel Popescu, om de mare cultură, doar că nu era voie să li se elibereze studenţilor cărţi. Abia în anul V de facultate, având media cea mai mare din an, am primit aprobare de la Rectorat să scot din bibliotecă un album cu sculptura lui Brâncuşi. Colegii mei cu medii mai mici, ciorchine peste mine în sala de lectură, au beneficiat şi ei de studiul interzis. 

Foarte bun pedagog, profesorul Kádár a vrut să mă elibereze de bariera disciplinei. La un moment dat, m-a bruscat, spunându-mi că trebuia să mă fi făcut popă catolic, nu artist. Altă dată, timorat în faţa hârtiei albe de desen, a dat-o jos de pe planşetă şi a călcat-o în picioare, îndemnându-mă să nu mă las intimidat de hârtia „curată“. Lecţia lui de libertate m-a urmărit de atunci, ştiind că excesul de disciplină, respect, cult al tradiţiei pot fi obstacole în calea creativităţii.

Ultima mea întâlnire cu profesorul Kádár a fost chiar la terminarea facultăţii, în faţa Casei Matei Corvin, sediul Rectoratului. Ajunsesem să-i mulţumesc pentru tot ceea ce învăţasem de la el. Răspunsul lui a fost surprinzător: mi-a spus că pe cât învăţasem eu de la el, tot pe atât învăţase şi el de la mine. Disciplina care mie mi-o imputa, lui îi lipsea şi tânjea după ea… La puţină vreme după asta s-a sinucis. Se consuma astfel ultimul lui gest rebel.

Paralel cu Kádár, am început orele de modelaj cu Servátius Jenő. Prin orientarea lui spre baladesc, s-a menţinut în limitele tradiţionalismului folcloric, dar, chiar dacă se situa tot în limitele artei figurative, prin filiera folclorică se opunea realismului de tip socialist. O întâmplare ilustratoare mi-o amintesc când, odată, vizitându-i atelierul, modifica o „colhoznică“ expusă anterior şi nevândută la o expoziţie oficială. Întrebându-l ce face, mi-a răspuns laconic: „tocmai dau jos realismul socialist“.

Chiar dacă profesorul nu m-a înrâurit în opţiunile de creaţie, totuşi lecţia manierei de tratare a lemnului cioplit mi-am amintit-o atunci când am realizat reliefurile de bronz cu Drumul Crucii pentru biserica din Sf. Gheorghe.

Următorii ani a început specializarea în sculptură. Maestru l-am avut pe Kós András. Fiind singurul student de anul I la secţia maghiară, am lucrat împreună cu ceilalţi ani de studiu. Câştigul a fost enorm, fiindcă auzeam corectura de la anii mai mari. Nu a durat decât un singur an acest sistem, după care, unindu-se secţiile maghiară şi română, am început anul III la clasa profesorului Virgil Fulicea. 

Fost avocat la Blaj, primar, era un om fermecător. Vorbea perfect şi româneşte şi ungureşte, fără urme de şovinism, cult, avea două facultăţi – dreptul şi artele. Înalt, impozant, elegant, lejer, purta uneori pantaloni de catifea. Aristocrat. Ca sculptor, nu a fost foarte apreciat de colegii lui. Ca pedagog, a continuat linia lui Kádár împotriva disciplinei, dorind să-mi insufle curaj: „Îndrăzneşte! Îndrăzneşte!“, a fost replica favorită. Modelaj ştiam bine, îmi lipsea curajul de a trece mai departe. Fulicea a simţit asta şi m-a îndemnat să câştig libertatea. 

O sincopă a survenit în următorul an: tovarăşa Florea, o cadristă model care umbla încălţată în cizme militare pe coridoarele facultăţii, a descoperit „pete“ în biografia lui Fulicea şi maestrul a intrat la închisoare. Absenţa lui Fulicea l-a readus la facultate pe Romul Ladea, la începutul anului V. Tot dizident. El fusese dat afară din facultate în urmă cu zece ani, pentru nesupunere la ideile socialiste. Daniel Popescu, rectorul institutului, a reuşit să îl reangajeze pe Ladea. Nu pe post de profesor, dar maestrul a acceptat şi aşa. S-a înţeles bine cu Kós, cu toate că, profesional, erau diferiţi. Ladea mergea pe linia şcolii franceze. Bourdelle era Dumnezeul sculpturii, alături de Michelangelo. În atelier avea, la vedere, Biblia şi două albume – Michelangelo şi Bourdelle. Nu avea nevoie de altceva. El „citea“ zilnic formele sculpturii. „Lectura“ formelor, a spaţiului a fost o revelaţie. Din păcate, mulţi sculptori nu şi-au însuşit această lecţie. Ladea a fost un modelator, prin excelenţă. Lucra pe planuri, pe expresivitatea suprafeţei. Aceasta a fost ceva nou faţă de lecţia învăţată până atunci. O formă nedefinită de planuri nu e o formă, e un volum, nu are încă expresie, spunea maestrul. În sculptura academică maghiară fusese cultul formelor rotunde. Aşa a lucrat şi Kós, şi Vetro, mergând pe linia şcolii lui Megyesi Ferenc. Faţă de ei, Ladea „rupea“ formele. Delimita forma cu suprafeţe. „De unde şi până unde“ erau întrebările la care sculptura trebuia să răspundă. La un portret unde fruntea nu era clar definită, corectura o făcea în termeni de arhitectură: trebuia definit un plan frontal, planurile laterale şi cele intermediare – care puteau fi nenumărate, pentru a „aproxima“ forma finală. Tipul acesta de sculptură logică, raţională, a corespuns structurii mele şi am aplicat-o toată viaţa. Condiţia pe care maestrul o impunea – şi la care subscriu în totalitate – era să iubeşti forma, să insufli acelei forme raţionale dragoste. Grea condiţie! Şi lecţia lui Ladea se menţinea însă tot în limitele realismului figurativ. Distanţa până la forma expresiv-abstractă am parcurs-o, ulterior, singur. Calea, însă, Ladea mi-a deschis-o.